„Mare grijă când vă luptați cu voi înșivă. E posibil să câștigați. Adică să pierdeți.“
O decuplare de fond și un narator-personaj care ajunge într-un spațiu dominat de o culoare incertă − nici închisă, nici deschisă, nici caldă, nici rece. Nu neagră, nu albă, mai curând cenușie, ca o blană de șoarece. Acolo șade strâmb și judecă monstruos situații de viață, relații între oameni sau ale oamenilor cu ei înșiși. Gândurile lui, esențialmente denaturate și lipsite de substanță, alunecă într-un absurd tratat cu sarcasm. Ironia mușcătoare îi vizează pe ceilalți, vizează deopotrivă și propria persoană. Se întâmplă tot felul de lucruri, adică mai nimic. Iar acest nimic, surprins în nenumărate nuanțe, e prezentat cu un lux de amănunte care duce la o senzație intensă de plenitudine a vidului.

„Seci, juste, ingenioase, realist de absurde, flash-urile din volumul acesta au răceala mecanică a lui Urmuz, umorul metafizic pe care David Foster Wallace i-l atribuise odată lui Kafka, cinismul tandru al lui Caragiale, stranietatea lui Roland Topor, dar și exactitatea cruzimii lui Thomas Bernhard sau ironia lui M.H. Simionescu, ceea ce, citindu-le, îți insuflă uneori angoasa calmă din tablourile lui De Chirico și face din Alex Moldovan un autor inclasabil, din familia celor ce nu pot fi comparați niciodată cu nimeni.“ T.O. Bobe